Un tip acuzat de atac armat asupra unui adăpost de animale spune că își căuta pisica

Cât de departe poți merge din iubire pentru o pisică? Am citit recent povestea australianuluui Tony Wittman care a amenințat cu o pușcă de asalt o angajată a unui centru pentru animale, după ce i se spusese la telefon că trebuie să aștepte până a doua zi pentru a veni să vadă dacă pisica lui pierdută se află acolo. Angajata a fost legată și chestionată brutal cu privire la locul unde sunt ținute pisicile aduse de pe străzi.  „Dacă faci ce-ți spun, nu te împușc”, i-ar fi spus acest Wittman angajatei centrului, care a numărat până la 100 înainte să cheme poliția.
După ce și-a îngropat hainele și armele pe lângă casă, bărbatul a revenit a doua zi să ceară animalul pierdut. A fost destul de repede arestat și i s-a refuzat cauțiunea.

Omul a fost veteran de război, suferă de PTSD i spune că pisica e cea care l-a adus pe linia de plutire, așa că n-a putut să suporte dispariția ei.

Ce-i drept, o pisică la casa omului face minuni. Nu știu de ce-ar trebui să fie și o armă în casa cu pricina, dar nu știu cum e treaba prin țara aia, Australia. Zic și eu, din fotoliul meu de regină, că mângâierea unei pisici e cea mai bună armă împotriva supărării, iar ghearele pisicii s-ar putea să fie mai eficiente împotriva oamenilor răi decât armele.