Comunicarea eficientă în 3 pași cu… două pisici și un câine. Dana Dobre, Chi, Luna și Puc.

Pentru că poveștile frumoase despre pisici vin de la oameni minunați, astăzi am marea bucurie să v-o prezint pe Dana Dobre. E consilier în comunicare și un jurnalist economic de excepție, cu o experiență mai bogată-n muncă decât mogulii planetei în conturi, case și plăci de marmură. Am auzit o mulțime de lucruri  extraordinare despre ea și m-am bucurat să aflu că e mare pisicăreasă, ba chiar împacă grija asta și cu un câine haios, iar giumbușlucurile lor sunt câteva din motivele pentru care e mereu fresh, jovială și tânără.
„Bună, numele meu este Dana şi sunt dependentă de mâțele şi căţelul meu. Am fost dependentă şi de presă print, dar de chestia asta m-a lecuit ultimul meu patron, prin 2009, când şi-a închis toate publicaţiile ce nu erau online. Am scris vreo 14 ani prin România liberă şi vreo 2, prin Business Standard. M-am dat vreo 3 luni şi pe la TV, la Money Channel, iar din 2010 am devenit propriul meu stăpân. Nu că pisicile mele ar fi de acord cu această afirmaţie. De vreo cinci ani, sunt consilier în comunicare, însă duc dorul presei şi al mirosului de ziar proaspăt ieşit de sub tipar.”

Dana mi-a mărturisit că i-au plăcut dintotdeauna mâțele – „indiferent de culoare sau pedigree, pisică să fie” –,  a avut până acum 4 pisici, începând de pe la 19 ani, iar în prezent se bucură de o companie selectă: „am 2 mâțe, un căţel, stăm într-un apartament de 2 camere, iar întreţinerea fetelor e undeva spre 100 lei/ luna, dacă nu mergem la doctor.” Se declară, ca și mami, dependentă de pisici. „Sunt dependentă. Şi atât. Nu pot şi nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi dacă nu ar fi Chi şi Luna.”

LUNA

CHI

Poveștile pisicești i se datorează în mare măsură fiului ei, dar și amorului pe care-l poartă felinelor.
„Primii pisici m-au găsit ei pe mine, pe vremea când locuiam într-o casă cu curte mare şi frumoasă, undeva prin Bucureştii Noi. Prin ’99, când puştiul meu avea deja 7 ani, am decis că e timpul să îi fac cunoştinţă cu neamul pisicesc şi am adus acasă o frumuseţe birmaneză, aproape mută, puţin saşie şi… surdă la tot ceea ce îi spuneam. O cheamă Chi, pentru că atât ştie ea să ne spună. În urmă cu trei ani, fii-miu a cules de pe stradă o tomberoneza neagră tuci, nu mai mare decât o coadă de linguriţă. Am botezat-o Luna. Maică–mea are şi ea două pisici – Misha şi Mishu. Zici că-s fraţi, deşi e o diferenţa de un an între ei. Cred însă că Misha este copilul lui Mishu, pentru că el a adus-o în curtea maică–mii, când avea vreo 6 săptămâni.”

Venirea cățelului n-a fost primită cu bucurie de cele două pisicuțe, însă, Dana a găsit până la urmă soluții să-i împrietenească pe toți și să trăiască-n armonie.
„Pe băiatul cel mic îl cheamă Puc şi nu a fost prea bine primit de cele 2 regine. Chi, bătrânică de acum, pur şi simplu îl ignoră, în timp ce Luna are grijă că zilnic să-i administreze câteva gheruţe peste urechi sau lăbuțe şi să-l alerge prin casă”.

PUC

Pisicile îi aduc zilnic momente de bucurie și le adoră pe amândouă în egală măsură. Sunt sigură că și Puc e pe același piedestal în inima ei, dar pentru că acum mă deranjează lătratul câinilor vecinilor, prefer să-l las puțin deoparte în această discuție, și să îmi laud suratele, pe nume Chi și Luna.
„La Chi, cel mai mult şi mai mult îmi place atitudinea. Dacă nu îi convine ceva, pur şi simplu se întoarce cu spatele şi stă aşa ore în şir. Să înţelegi că e supărată. Luna este jucăuşă şi, uneori, am impresia că mă iubeşte Dar ce o diferenţiază de toate pisicile pe care le-am avut este că îşi suge una dintre lăbuţele din spate. Vine lângă mine şi îmi cere să o mângâi, se face colăcel, îşi prinde lăbuţă dreapta din spate cu cele două din faţă şi începe să suga. Şi să toarcă, în acelaşi timp. Ăla e momentul meu preferat cu Luna.”

Animăluțele Danei stau departe de internet, din păcate pentru mine, care-s mare amatoare de poze faine. Nu-și agasează prietenii cu fotografii feline, cum fac oamenii mei din când în când.
„Păi, nu prea îi agasez. Cred că pe Facebook am avut doar 2-3 foto cu ele. Dar, recunosc, la profil am avut o lungă perioada poză Lunei. Mi-a dat voie.”

Mă bucur, însă, când îmi mai povestește mami câte ceva și aș vrea să aud mai multe, că Danei îi plac discuțiile „despre copii şi pisici. Şi despre Puc.” și am descoperit că avem ceva în comun: NE PLACE DE MEWSETTE!

Dana mi-a facilitat interviul cu Chi și Luna, așa că vă invit să le urmăriți poveștile și haioșeniile în cele ce urmează. O să vedeți cine deschide ușile, cine bea apă de la chiuvetă, cine se crede mai starletă și de ce se supără pe Puc.

Cum te cheamă (în certificat şi pedigree dacă posezi?), ce rasă eşti, ce zodie, ce vârstă ai?
– Luna! Îs mâță europeană şi am aproape 4 ani! Ha! Şi sunt Fecioara!
– Hm! Eu trebuia să mă prezint prima, pentru că I am the first lady of the house. Numele meu este Chi, mulţumesc de întrebare! Cum ce rasă sunt? Birrrmaneză, of course! Off, ce întrebări indiscrete! Tu nu ştii că e o lipsa de delicateţe să întrebi doamnele ce vârstă au?
– Ştiu eu, ştiu eu! Are 16 ani! Şi este Vărsătoare!
– Nu înţeleg cum persoanele astea aflate în serviciul meu au putut să aducă asemenea exemplar necuviincios în casa mea…

Ce ştii despre strămoşii tăi?
– Eu am fost furată, să ştii! De pe stradă! Ar fi trebuit să îl denunţ pe Alex la poliţie, da’ eram prea mică şi mi-a şi plăcut locul în care m-a adus. Mă rog, snoaba asta de Chi mă cam enerrrvează.
– Obraznica asta mică iar a vorbit înaintea mea. Acum, să–ţi spună ea cine sunt părinţii mei, dacă ştie!
– Păi, nu prea mă interrresează.
– Eu am trăit şase săptămâni alături de mama mea, şi ea o prinţesă, of course! Nu sunt că altele, adunată de pe stradă!
– Încrrezuto!

Te–ai uitat vreodată la desene animate sau ai alte preferinţe TV?
– Nu mă…
– Stai, stai, eu prima! Nu, nu mă uit la televizor, dar îmi place să mă tolănesc pe laptopul Danei. Şi, ştii, uneori nici nu mă lasă. Cică are trreabă. Păi, băi, trreaba am eu, sunt ocupată toată ziua. Şi uneorri şi noaptea.
– Nu înţeleg de ce vorbeşti cu obrăznicatura de Luna. Minte de îngheaţă apele. Stă pe canapeaua lui Alex şi se zgâieşte la televizor, iar când se plictiseşte, hop, pe laptopul Danei. Bine, cu opriri pe perdea sau pe bibliotecă. Şi mai şi fură, aşa să ştii. E că o coţofană. Tot ce luceşte trebuie să fie al ei. Eu, una, am alte preocupări. Fără televizor, laptop şi alte device-uri iritante.
– Nici măcar nu înţeleg ce spui! Eşti fix aşa cum am zis, o prrețioasă!

Care-i cea mai nebună chestie pe care ai făcut-o?
– Aia cu săritul pe plasa de la geam cu plasă cu tot, se pune? Sau ferfeniţarea unei perdele nou-nouţe?
– Mă rog, maniere de tomberoneză. Eu eram o adevărată acrobată când eram tânăra. Săream de pe geamul de la baie pe cel de la bucătărie, dar asta se întâmplă într-o altă casă, pe când nefericită asta neagră nu îşi făcuse apariţia în viaţa mea.

Cu ce reuşeşti să îţi înduioşezi mereu stăpâna?
– Cu năzbâtiile pe care le fac!
– Vezi, de-aia nu ne vom înţelege ever! Cum adică să îmi înduioşez stăpână? Care stăpână? Eu sunt stăpână casei, ce-i aşa de greu de înţeles?!
– E un pic cam ramolită, Chi. Şi cam surdă. Şi cam saşie.
– Da, dar eu sunt stăpâna casei şi, prin urmare, şi a ta!
– Ha?

Care e jucăria ta preferată?
– Am nişte undiţe cu şoricei, care scot şi nişte sunete ciudate. Da’ neghiobul ăla de Puc mi-a stricat vreo doi şoricei. Şi-a luat-o rrău de tot de la mine pe chestia asta, dar nu se învaţă minte.
– Am, slavă Domnului, trei jucării mari – Dana, Alex şi Sorin, care îmi îndeplinesc orice poftă aş avea. Sunt mult mai distractivi decât şoricei ăsteia.

Câte cutii ai şi în care stai? Dacă n-ai, cum ceri?
– Mie şi numai mie, Dana mi-a cumpărat perniţe şi un fotoliu frumuşel, pe care o mai las, din când în când, şi pe Chi. Cutii nu am, dar am paturi, canapea, biblioteca, rafturi, balcon, perdele…
– Atât de mult vorbeşti! Începi să mă plictiseşti! Revenind la întrebarea ta – nu, nu am cutii. Eu stau în patul meu, în care îi dau voie şi Danei, iar uneori mă întind în fotoliu. By the way, my dear Luna, acela nu este al tău.

Ce ştii depre stăpânul tău – ce obiceiuri are, cei ai vrea să schimbi la el?
– Care dintre ei? Că am trei? Şi toţi trei mă iubesc pe mine şi numai pe mine. Nu pe Chi şi nici pe Puc.
– Credeam că am stabilit odată pentru totdeauna că eu nu am stăpâni. Poate vrei să întrebi persoanele aflate în serviciul meu ce părere au despre mine. Îţi vor spune, în mod clar, că una foarte bună!

Ce te face unică?
– Frumuseţea şi inteligenţa!
– Mă scuzi, te rog, dar exagerezi! Eu te-am învăţat să bei apă doar de la chiuvetă, chivuțo! Eu mă chinui să te învăţ să deschizi uşile prin casă. Aşa că, numai eu mă pot laudă cu inteligenţă! Cât despre frumuseţe, ce să spun – eşti cam anemică, iar negrul nu te avantajează. Eu sunt superbă! Şi deşteaptă!

Te dai pe net? Ai Facebook, Instagram, alte nebunii sociale sau eşti undercover?
– N-am voie, nu ţi-am zis? Nu prea mă lasă să mă joc pe laptop sau tabletă.
– Pffuu, aşa ceva. Ce să caut eu în altă parte decât în casa mea?! Să dau peste alte nebune precum Luna?

Ai vreo vedetă felină favorită, un style icon?
– Şşşt, să nu ne audă. Chi e preferata mea! Ah, stai, ea nu e vedetă…
– Ce glume proaste! Nu e nevoie să apari în tabloide pentru a fi vedetă, toanto! Eu sunt vedetă casei mele şi asta mi-e de-ajuns.

Zi-mi 3 lucruri care–ţi plac maxim la viaţa ta şi la care n-ai renunţa nici în ruptul capului?
– Zbenguială, somn, zbenguială!
– Mmmm, mângâieri, alintări, periat!

Ce vrei să–ţi aducă zâna pisicilor?
– O pasăre! Neapărat o zburătoare! Care să fie porumbel, dacă se poate! Că prea mă enervează fâlfăitul lor de aripi pe la geamurile noastre!
– O camera numai şi numai a mea! În care Luna şi Puc să nu între niciodată! Ah, ce vis frumos…

Ce crezi că ai fost într-o viaţă anterioară?
– Iubita lui Alex!
– Da, sigur, că Alex s-ar fi uitat la aschimodii tzopăitoare ca tine! Eu, of course, am fost regina unui regat pisicesc!

Ce sfaturi minunate ai pentru alte surate, pentru a obţine ce-şi doresc?
– Să nu zgârie prea rău şi să nu-şi muşte stăpânii de picioare. Eu mai fac uneori şi asta.
– În tot interviul asta ai spus numai tâmpenii! Apropo, unde îl publici? Te rog frumos să mi-l trimiţi şi mie. Şi sper să nu îmi cenzurezi opiniile! Ah, şi să nu uiţi niciodată – pisicile obţin întotdeauna ce îşi doresc.

Dar pentru stăpânii internauţi?
– Să…
– Hai, gata, te-am lăsat până acum! Înţelege că stăpânele suntem noi! Luna, jos, jos, de pe perdea! Off, mai avem mult de lucrat la educaţia ei! Mulţumim frumos, Miss Yuki! Salutări lui Maco!

***

Vă pup și eu fetelor!
Le mulțumesc tuturor pentru răbdare și sper să aibă parte de maximă armonie în familie.
Dedic acest interviu felin Oanei Sav care îmi este ambasador peste tot în lume și care a găzduit cu răbdare discuții feline la ziua ei, deși nu are pisică, dar mă ofer spre smotocire 🙂